miercuri, 28 septembrie 2016

Sfanta Tereza de Avila - "CARTEA VIETII MELE"- partea a 2-a

Prima parte: http://dinimaginatie.blogspot.ro/2016/09/sfanta-tereza-de-avila-cartea-vietii.html

  Partea a 2-a:
 Capitolul XXIX 
 In care vorbeste despre cateva mari gratii pe care i le-a facut Domnul, pentru a o face sa fie sigura si pentru a-i da putinta de a raspunde celor care o contraziceau.

   "M-am abatut mult de la subiet, incercand sa spun despre cauzele care sunt si care ne arata ca nu e vorba de imaginatie, caci cum oare am putea infatisa noi, asa cum trebuie, Natura Umana a lui Cristos si cum am putea alcatui cu imaginatia noastra marea Lui frumusete?......Se poate inchipui, bineinteles, cu imaginatia un spatiu si forme care se afla in interiorul lui si acea culoare alba si toate pot fi perfectionate incetul cu incetul, ajungand sa ramana in minte acea imaghine. Iar pe aceasta cine o va indeparta, de vreme ce am putut-o plasmui cu ajutorul judecatii noastre? Nu exista nici un remediu in aceasta privinta, ci numai faptul ca trebuie sa privim imaginea cand vrea Domnul sa ne-o arate si cum vrea. Si n-o putem nici indeparta, nici aduce in fata noastra, oricat am vrea de mult si nici s-o vedem atunci cand dorim ori s-o indepartam atunci cand ne-am saturat de ea; ca de-am vrea sa facem ceva macar din toate astea, pe data se va ascunde Cristos privirii noastre.
  Doi ani si jumatate a durat aceasta gratie pe care Domnul mi-o facea foarte ades. Vor mai trece inca trei pana ce mi-o va inlocui cu altceva mult mai inaltat, cum, cine stie poate voi arata mai incolo; vazand eu cum imi vorbea, in timp ce priveam la acea mare frumusete si dulceata cu care-i ieseau acele cuvinte din prea-frumoasa si divina gura, uneori aspre, de mustrare, doream sa inteleg, mai mult decat se putea intelege, care era culoarea ochilor Sai  sau cat de mare era la stat, pentru ca sa pot s-o spun si altora; dar niciodata nu am meritat sa vad asta, iar faptul ca am incercat nu mi-a slujit la nimic; mai degraba am reusit sa nu-L mai vad deloc. Cu toate ca uneori se uita la mine cu mila, are atata putere aceasta privire ca sufletul nu o poate indura si ramane intr-un extaz atat de mare, incat,  bucurandu-se de ceea ce simte, pierde acea frumoasa privire. Astfel ca aici nu poti face nimic dupa cum ti-e voia: doresti sau nu doresti, e acelasi lucru. Se vede limpede ca vrea Domnul sa nu avem decat confuzie si umilinta si ca vrea sa privim ceea ce ni se da si sa-L laudam pe Acela ce dat atat cat da.
   Aceasta se intampla in toate viziunile, fara nici o exceptie, ca nu putem face noi nimic, nici sa vedem mai mult, nici mai putin prin numai stradania noastra. Pentru ca vrea Domnul sa vedem foarte limpede ca acest lucru nu e in puterea noastra, ci intr-a Lui, deoarece vom fi mult mai putin trufasi, de ne va face El sa fim mai inainte umili si tematori vazand ca, asa cum Domnul ne ia puterea de a vedea ceea ce vrem, tot asa poate lua si aceasta rasplata si gratie, lasandu-ne sa ne pierdem de tot; de aceea trebuie sa fim mereu cu frica de El, atata vreme cat traim in acest surghiun. (Sfanta numeste astfel viata pamanteasca, greu de indurat in raport cu viata vesnica - n.t.)
   Mai intotdeauna imi aparea Domnul inviat din morti si la fel, in timpul comuniunii, daca nu ma sfortam uneori sa nu-L vad fiind in mare framantare aratandu-mi ranile Sale, uneori pe Cruce si in Gradina (Ghetsimani), aratandu-mi-Se si cu coroana de spini pe cap, dar astea din urma de putine ori se intamplau; si uneori ducandu-Si Crucea pentru nevoile mele sau ale altora, insa mereu acoperit de glorie. Multe jigniri si chinuri am indurat eu, cand am spus despre toate astea, precum destula teama si persecutii. Atat de siguri erau ca-l aveam pe Diavol in mine ca unii se si apucasera sa unelteasca impotriva mea. Sufeream vazand cum le era frica confesorilor sa ma confeseze sau cand stiam ca li se spunea altceva de catre altii. Oricum, niciodata nu am ajuns sa-mi para rau pentru ca avusesem aceste viziuni ceresti pe care nu le-as schimba pentru toate comorile si desfatarile lumii, nici macar o singura data. Si mereu le socoteam drept o mare gratie a Domnului, parandu-mi-se mie cea mai mare comoara, iar Domnul, de multe ori, ma asigura ca nu faceam rau. Vedeam cum imi sporea mereu iubirea de El si ma plangeam Lui pentru toate aceste suferinte si nu pot spune ca macar odata sa fi iesit din rugaciune neconsolata si fara noi puteri. Pe cei care erau impotriva nu indrazneam sa-i contrazic, gandindu-ma ca ar fi fost si mai rau si ca le-ar fi parut o si mai mare lipsa de umilinta din partea mea. Nu vorbeam decat cu confesorul meu, ca el ma consola atunci ca ma vedea atat de obosita.
   Dar, cum am inceput sa am din ce in ce mai multe viziuni, unul dintre confesorii mei, care inainte ma ajuta si cu care ma confesam uneori, atunci cand n-o puteam face cu confesorul meu de drept, s-a apuca sa-mi spuna ca, in mod sigur, era vorba de Diavol. Si mi-a poruncit ca, neavand eu cum rezista, sa-mi fac mereu crucea  si sa arat figa (un gest de dispret pe care il facem strangan pumnul si aratan degetul mare plasat intre aratator si mijlociu) atunci can imi vor aparea aceste viziuni, ca sa-l alung pe Diavol ca, de buna seama, el era; si sa nu ma tem, ca Domnul avea sa ma pazeasca si sa-l goneasca de la mine. Mie, vorbele lui mi-au trezit o suferinta sfasietoare deoarece, cum nu puteam crede altceva decat ca Domnul era Acela ce mi se arata, toate astea erau un lucru groaznic de facut; si cu atat mai putin puteam dori sa ma paraseasca atunci imaginea Lui, dupa cum am mai spus; dar, pana la urma, am facut ce am fost pusa sa fac. Ma rugam mult Domnului sa ma apere de amagire si sa ma scape de ea. Si ma mai rugam, scaldata in lacrimi, si Sfintilor Petru si Pavel, ca-mi spusese Domnul, aparandu-mi El pentru prima oara in ziua lui ( ziua de Sf. Petru) ca ei aveau sa ma pazeasca de amagire; si astfel, de multe ori, ii vedeam in stanga mea pe amandoi, foarte limpede, iar acesti doi gloriosi Sfinti erau stapanii mei.
    Insa cel  mai mult sufeream cand aratam figa atunci cand imi aparea Domnul in timpul unei viziuni. Deoarece, cand il vedeam prezent, de m-ar fi sfasiat in bucati si tot n-as fi putut crede ca e Diavolul, asa ca mi se parea o penitenta groaznica ceea ce faceam, iar pentru a nu-mi tot face cruci peste cruci, am socotit ca mai bine era sa iau o cruce in mana. Crucea o purtam aproape mereu ; figa, insa, n-o aratam prea des, deoarece sufeream prea mult. Imi aminteam de cum il batjocorisera evreii si-L rugam pe Domnul sa ma ierte de faceam la fel, caci nu era decat pentru a-i da ascultare celui ce-i tine locul si sa nu ma pedepseasca pe mine pentru loctiitorii Lui pe pamant. Iar Domnul mi-a raspuns ca nu era suparat si mi-a zis sa urmez mereu in ascultare pe cei ce ma indrumau, ca bine faceam, si ca El va face asa incat sa se inteleaga adevarul. Si mi-a mai spus Domnul ca se inselasera cei ce ma pusesera sa fac astfel de lucruri in rugaciune si ca avea sa-i faca El sa inteleaga ca tot ceea ce faceau cu mine era tiranie. De asemenea, mi-a dat unele motive pentru ca sa inteleg ca nu era Diavolul, ci El: despre unul dintre ele voi vorbi mai apoi.
   Odata, tinand eu crucea in mana, ce o aveam pusa pe un sirag de matanii, mi-a luat-o cu mana Lui si, cand mi-a inapoiat-o, am vazut ca era acoperita de patru pietre mari, mult mai scumpe decat diamantele, incomparabil mai scumpe, si parea aproape ca nu exista pietre atat de pretioase ca acelea. Iar cele cinci rani ale Christului de pe cruce erau extrem de frumos lucrate. Si mi-a spus Domnul ca asa voi vedea crucea de acum incolo, fara lemnul din care era facuta; nu se vedeau decat acele pietre pretioase. Incepand El sa-mi dea aceste dovezi ca sa pot rezista, gratiile pe care mi le facea erau si mai mari. Dorind sa-mi aflu o oarecare odihna dupa cate indurasem, niciodata n-am mai iesit din rugaciune; chiar si cand dormeam imi parea ca ma aflu in ea, deoarece imi crestea iubirea pentru Domnul si varsam lacrimi pentru El si nu puteam indura, ca nici nu era cu putinta de altfel, chiar de-as fi dorit, sa ma lipsesc de ma gandi la El. Totusi, il ascultam pe confesorul meu atunci cand puteam, dar o faceam de putine ori sau chiar deloc, iar Domnul nu m-a impiedicat; chiar daca, pe de o parte, imi spunea El s-o fac, pe de alta parte ma facea sa fiu tot mai sigura ca era vorba de El, nu de Diavol, si ma invata ce sa spun altora si tot asa o face si acum, dandu-mi destule dovezi pentru ca sa fiu in siguranta si sa nu ma mai gandesc ca s-ar fi putut sa nu fie El cel care-mi aparea dinainte.
   De putina vreme a inceput Dumnezeu, asa cu mi-a promis, sa-mi dea mai multe semne ca era El, facand sa creasca in mine o iubire atat de mare, ca nu stiam eu cum de o simteam, deoarece era ceva foarte supranatural, iubire care crestea, fara sa fi facut eu vreun efort pentru asta. Simteam ca muream de dorinta de a-L vedea pe Dumnezeu si nu stiam cum  as mai putea trai fara sa-L vad. Si mai simteam eu aceasta iubire cu atata ardoare, incat chiar daca nu ma chinuia atat de mult ca in alte dati, asa cum am mai vorbi,t si nici nu era atat de valoroasa, nu mai stiam ce sa ma fac, pentru ca nimic nu ma multumea si mi se parea ca mi se smulge sufletul din mine de dor. Doamne, Dumnezeul meu, cat de dulce si de intelept Te-ai aratat cu mizerabila Ta slujitoare! ................................
   Cine n-a trecut printr-o inflacarare atat de mare, n-o va putea intelege, ca nu seamana cu focul ce iti arde de multe ori in piept si nici cu unele devotiuni ce se fac adesea, deoarece se pare ca se sufoca spiritul de inflacarare si simte ca e atat de plin, incat nimic nu mai poate sa incapa in el............... Sa-si stranga iubirea inauntrul sufletului cei care iubesc, ca sa nu fie ca o oala care da in foc cand se pun prea multe lemne pe el, ci sa se domoleasca intretinerea acestui foc si sa-i domoleasca flacara cu lacrimi pline de blandete si nu de suferinta, cum sunt cele provocate de aceste sentimente puternice care fac atata paguba. Uneori, le-am avut, aceste sentimente, zic, la inceputuri, care ma faceau pana intr-atat sa-mi pierd capul si-mi oboseau spiritul, astfel incat pentru o zi sau chiar mai multe nu eram in stare sa ma intorc la rugaciune. De aceea spun ca e nevoie de mare intelepciune la inceputuri, pentru ca sa fie totul cu blandete, iar spiritul sa lucreze numai interiorizat si sa se evite, pe cat se poate, orice manifestare exterioara.
   Aceste inflacarari sau ardori interioare de care vorbesc acum sunt foarte diferite de celelalte (de cele descrise in paragraful precedent - n.t.). Pentru ca, fara sa punem lemne pe foc, pare ca, odata aprins, pe data izbucnesc flacarile lui in interiorul nostru si ne fac sa ardem de tot. Si nu incearca sufletul durerea acestei rani a absentei Domnului, dar infig aceste inflacarari o sageata atat de tare in adancul maruntaielor si al inimii noastre, uneori, ca nu mai stie sufletul nici ce are, nici ce vrea. Intelege el bine ca-L iubeste pe Domnul si ca sageata pare inveninata pentru a ajunge el sa se urasca intru iubirea Domnului, atat de mult, ca si-ar da de bunavoie viata pentru El. Nu se poate aprecia, nici spune felul in care raneste Domnul sufletul si extrem de marea suferinta pe care i-o pricinuieste, atat de mare,  ca ajunge sa nu mai stie de sine; dar e o suferinta atat de dulce, ca nu exista pe lume mai mare desfatare decat cea pe care i-o da ea. Iar sufletul si-ar dori mereu, cum am zis, sa moara ucis de un asemenea rau.
   Aceasta suferinta si desfatare ma scoteau din minti, pentru ca nu intelegeam eu cum de puteau sa existe ele impreuna. Doamne, ce inseamna sa vezi un suflet ranit! Ca asa este el, ranit pentru o cauza nobila, fara nici un efort al sau de a iubi deoarece de la marea iubire pe care i-o poarta Domnul pare ca a venit acea scanteie ce a aprins sufletul cu totul si l-a facut sa arda. Doamne, de cate ori imi vine in minte, in aceste clipe,  ceea ce spune David: "Quemadmodum desiderad cervus a fontesaguarum" ( "Cum doreste cerbul izvoarele de apa..." - Pslamul 42,1) , cuvinte pe care le regasesc pe de-antregul in mine.
   Cand nu da Domnul un foc prea mare, pare sa se mai potoleasca el sau, cel putin, cauta sufletul un leac oarecare ( pentru ca nu stie ce sa faca) prin anumite penitente ce nu-i provoaca mai multa suferinta decat unui mort sangele ce i se scurge din rani. Cauta sufletul cai de a face cat de cat ceva pentru a suferi pentru iubirea Domnului; insa e atat de mare prima durere, ca nu stiu eu ce durere trupeasca ar putea-o inlocui facand-o sa nu mai fie ea simtita pana intr-atat. Astfel ca neaflandu-se leacul in aceste dureri trupesti, se arata a fi foarte neinsemnate ele pentru ca sa poata inlocui un rau atat de ianltat; pentru o asa suferinta si durere, astfel de leacuri neaducand folos, roaga sufletul ce face penitente, pe Domnul, sa indeparteze de la el acel rau caci, pentru suferinta de care vorbesc, nu exista nici un leac, in afara de moarte, ca numai prin ea gandeste sufletul sa se poata bucura intru totul de Binele sau. Uneori, suferinta e atat de mare ca nimic, absolut nimic nu se poate face impotriva ei, ca e trupul ca retezat, neputand sa-si miste nici mainile si nici picioarele, iar daca sta, se aseaza fara nici un pic de vlaga, pentru ca nu poate nici macar rasufla;
   A vrut Domnul sa mi se arate ueneori un inger in fata, catre stanga, sub forma de imagine corporala, ceea ce nu eram capabila sa vad daca nu o ingaduia El. Cu toate ca de multe ori imi apareau ingeri, nu-i puteam vedea, aparand ei ca in viziunea despre care am vorbit intaia oara. Insa, in aceasta viziune, voia Domnului a fost sa vad ingerul sub forma de imagine corporala. Nu era mare, ci mai degraba mic, foarte frumos, cu chipul aprins, rosu ca para focului, ca parea el a fi dintre ingerii cei mai apropiati Domnului,  în culori atît de vii, care par să se aprindă.  Trebuie sa fi fost un heruvim sau, cel putin, asa cred, ca niciodata nimeni nu mi-a spus prea multe despre ingeri; dar poate ca nici cei care trebuiau sa-mi spuna n-o stiau prea bine, deoarece in Cer se afla mai multe feluri, foarte diferiti unul de altul.( In continuare, Sfanta povesteste faimosul fenomen al transverberăriimomentul culminant al vietii sale spirituale. Aceasta este un fenomen mistic, rar mentionat si care desemneaza strapungerea spirituala a inimii printr-o sageata aprinsa (de iubire)):

   Si avea el, ingerul acesta, o sulita lunga, aurita, in varful careia, mi se pare, stralucea o flacara. Iar ingerul pare ca ma strapungea cu ea prin inima, ajungand sa-mi sfredeleasca maruntaiele; cand o scotea afara, simteam ca si cum mi le-ar fi smuls de tot, lasandu-ma in intregime aprinsa, din cauza focului din varful sulitei, de iubirea cea mare de Dumnezeu. 
   Era ata de mare durerea, ca ma facea sa gem si, in acelasi timp era atat de dulce ca nu aveam nici o dorinta sa scap de ea ci, dimpotriva, doream s-o simt mereu intru Domnul. Aceasta durere nu e una trupesca, corporala, ci spirituala, dar chiar daca trupul n-ar trebui s-o simta, o simte destul si el. E ca o dezmierdare intre suflet si Dumnezeu si ma rog eu Lui s-o dea, din mare bunatatea Lui, si aceluia care se gandeste ca spun minciuni.
   In zilele in care mi se intamplau acestea eram ca prostita; nu voiam sa vad pe nimeni, nici sa vorbesc cu cineva, singura mea dorinta fiind sa raman cu suferinta mea, ca pentru mine era o glorie mai mare decat toate cate s-ar putea vedea vreodata. Aceasta stare o aveam uneori, atunci cand dorea Domnul sa-mi dea extazele cele mari, atat de mari, incat, chiar daca ma aflam intre oameni, nu puteam rezista si nici nu am facut-o decat atunci cand a inceput sa se vorbeasca pe seama mea, insa cu multa suferinta si chinuiala. Dupa extaz, suferinta dispare intrucatva, ramanand eu numai cu aceea despre care am mai vorbit, nu-mi mai amintesc in care capitol, si care e foarte diferita de altele si de un mai mare pret; cand incepe suferinta, despre care vorbesc acum, pare ca inalta Dumnezeu sufletul si-l face sa fie in extaz, astfel incat nu mai are timp nici sa sufere, nici sa se chinuie si imediat vine bucuria. Fie Domnul binecuvantat in veci, ca atat de multe gratii-i face aceluia care cu atata rau raspunde la atat de mare bine!"


    Capitolul XXX
   Se intoarce la povestea vietii sale, vorbind despre cum a scapat-o Domnul de multe dintre chinuri, ducand-o in locul unde se afla preafericitul Fray Pedro de Alcantara, apartinand ordinului Gloriosului Sfant Francisc. Mai vorbeste si despre marile ispite si suferinte interioare prin care trecea uneori.
   
   "Deci, vazand ca nu puteam face mai nimic pentru a nu avea aceste inflacarari atat de mari, am inceput sa ma tem de ele foarte, pentru ca nu puteam intelege cum de puteam simti si durere si multumire impreuna. Ca stiam eu ca nu era cu neputinta de simtit si suferinta trupeasca si multumire spirituala, dar o atat de mare suferinta spirituala, ce-mi dadea o atat de mare placere, ma scotea din minti. Cautam eu sa-i rezist, nu-i vorba, insa cu atat de putin folos, incat nu ma alegeam decat cu o mare oboseala. Luam, asadar, crucea in brate si doream sa ma apar cu ajutorul ei de Acela care cu ea ne apara pe toti! Si vedeam eu ca nimeni nu putea sau nu voia sa inteleaga ce eu intelegeam atat de bine; dar nu indrazneam sa vorbesc despre asta decat cu confesorul meu, pentru ca ceilalti ar fi spus, pe buna dreptate, ca nu eram deloc umila.
   Insa a fost Domnul slujit, si de o parte din chinuri am scapat, iar, mai apoi, de toate, aducandu-l El pe binecuvantatul Fray Pedro de Alcantara de care am mai pomenit cand am spus cate ceva despre penitentele pe care le facea si despre care mi se spusese ca se dedicase vreo douazeci de ani scrisului. Era autor al catorva carti de rugaciune despre care se vorbeste mult acuma, scrise in castiliana, ce arau de mult folos, avand el o asa de mare experienta..................
   ............Iar cand acea vaduva, mare slujitoare a Domnului si prietena a mea (este vorba de Dona Guiomar de Ulloa) a aflat ca venise acolo un om atat de mare si de invatat (Pedro de Alcantara), cunoscand ea nevoile mele, fiind martora mahnirilor si chinurilor mele pentru care cauta sa ma consoleze, si mai fiind ea cu atata credinta incat nu putea concepe, aidoma altora, ca viziunile mele erau de la Diavol si nu de la Dumnezeu, si cum era o persoana foarte inteleapta si cu multa judecata, avand si o mare putere de intelegere, careia Domnul ii facuse destule gratii in rugaciune, a vrut Domnul s-o lumineze asupra a ceea ce invatatii ignorau cu desavarsire. Si fiind ea asa, mi-au ingaduit confesorii sa-i impartasesc unele lucruri, deoarece avea un suflet mare. Si astfel am inceput eu sa-i marturisesc despre unele gratii pe care mi le facea Domnul, iar asta era de mult folos sufletului ei. Asa ca, auzind aceasta prietena a mea de acel om sfant, fara a-mi spune nimic inainte, ceru Provincialului meu (functie ecleziastica administrativa; parintele provincial era mai-marele unui numar de manastiri apartinand ordinului sau ce se aflau pe teritoriul unei provincii - n.t.) permisiunea de a ma lasa sa-mi petrec opt zile la el in manastire, ceea ce s-a si facut. Iar eu i-am povestit despre viata mea si despre cum procedam in rugaciune, pe cat de clar am fost in stare, astfel ca, fara nici un fel de prefacatorie sau ascunzis, i-am impartasit sufletul meu.
   Aproape de la inceput am vazut ca ma intelegea, din experienta, ca eu de asta aveam cel mai mare nevoie, deoarece atunci nu stiam intelege ca acum, pentru a putea vorbi despre ce intelegeam, ca abia dupa ce mi-a dat Domnul stiinta de a putea intelege si de a putea spune despre gratiile pe care mi le facea; de aceea a fost nevoie sa ajung sa vorbesc cu un astfel de om care ma intelegea intrutotul. Iar omul acesta sfant m-a luminat foarte, mai ales cu privire la viziunile ne-imaginare, pe care nu le intelegeam, precum si la cele pe care le vedeam cu ochii sufletului, ca nici in acest caz nu pricepeam eu prea multe.........
   ..........Acest om sfant m-a luminat in toate si mi-a spus sa nu sufar, ci sa-L laud pe Domnul, sa fiu sigura, sigura ca e vorba de spiritul Lui.........................................................
   Acest om sfant a inceput apoi, chiar sa-mi povesteasca despre viata lui....................ii facea mare placere sa discute cu mine; pentru ca acela pe care Domnul il face sa ajunga in acest stadiu nu va avea nici placere, nici consolare mai mare decat sa intalneasca pe cineva caruia pare ca i-a dat Dumnezeu asemenea daruri........
   ........I-a fost mila de mine. Mi-a spus ca unul dintre cele mai mari chinuri de pe lume era cel pe care-l indurasem eu si care e contrazicerea si impotrivirea din partea celor buni, chin pe care inca aveam sa-l mai indur destul, pentru ca mereu voi avea nevoie sa vorbesc cu cineva si nu era nimeni in orasul acela (Avila - n.t.) care sa ma inteleaga; dar ca el avea sa discute cu confesorul meu.............................
   ............Cand ne-am despartit, am ramas intelesi sa-i scriu ceea ce avea sa mi se mai intample de atunci incolo si sa ne incredintam Domnului unul pe altul, in rugaciune. ........ Si mi-a lasat el multa alinare in suflet, precum si o mai mare siguranta ca sa urmez inainte rugaciunea fara sa ma indoiesc ca Dumnezeu este cel care-mi aparea in ea, spunandu-mi ca daca, totusi, as fi avut vreo indoiala, sa ma duc si sa-i spun totul confesorului si sa am incredere in el. Insa eu nu puteam fi pe de-a-ntregul sigura, deoarece era voia Domnului sa urmez a ma teme, fiindca acesta era drumul pe care voia sa ma duca la El, dupa cum tot Domnul fusese Acela care ma lasase sa cred ca era Diavolul, dupa spusele confesorilor mei. Astfel ca, in nici un chip, nu puteam da eu mai multa crezare fie fricii, fie incredintarii, decat m-ar fi lasat Domnul sa dau; asa incat, cu toate ca vorbele lui m-au consolat si linistit, nu le-am putut da o asemenea crezare incat sa ma lepad cu totul de teama, mai ales cand Domnul imi dadea chinuri sufletesti, dupa cum voi arata mai departe. Oricum, m-am ales cu multa consolare si nu incetam eu sa-i multumesc Domnului si gloriosului parinte al meu, Sfantul Iosif, pe care-mi parea ca mi-l adusese in ajutor omul acesta plin de sfintenie care era Comisar general al Custodiei Sfantului Iosif (una dintre diviziunile teritoriale franciscane), sfant caruia, asa cum am spus, ma rugam atat de mult, precum si Sfintei Fecioare.
   Mi se intampla uneori, si mi se mai intampla si astazi, sa simt in suflet foarte mari chinuri care, impreuna cu chinurile si durerile trupului, strasnice foarte, ma faceau sa nu mai stiu ce-i cu mine. Alteori simteam numai dureri trupesti extrem de mari dar pe care, nefiind ele insotite de cele sufletesti, le induram cu multa voiosie; insa cand ma durea si trupul si sufletul, era un chin foarte mare. Atunci uitam de toate gratiile pe care mi le facuse Domnul; imi ramanea numai o vaga amintire despre ele, ca prin vis, care ma facea sa sufar, deoarece in asemenea clipe amortea judecata pana intr-atat incat ma facea sa am mii de indoieli si banuieli, parandu-mi-se ca poate nu intelesesem ca mi se nazarea si zicandu-mi ca de ajuns era ca ma inselam eu si ca de ce trebuia sa-i insel si pe altii care erau buni, nu ca mine. Imi parea mie atunci ca eram atat de rea, incat toate relele si ereziile de pe lume aparusera parca numai din pricina pacetelor mele.
   Aceasta era o umilinta falsa pe care o scornise Diavolul ca sa ma tulbure si pentru a vedea el daca mi-ar fi putut duce sufletul la disperare. Acum am eu atata experienta ca sa-mi dau seama ca toate aceste ganduri imi vin de la Diavol, incat vazandu-se descoperit, nu ma chinuie el asa de mult cum ar dori-o. Se vede clar din tulburarea si nelinistea sufletului si din lupta pe care o da cu sine insusi in timpul cat dureaza toate astea, precum si din intunericul si mahnirea pe care le lasa Diavolul in suflet, uscaciunea si lipsa de dispozitie pentru rugaciune sau pentru orice lucru bun; ca pare ca vrea el, Diavolul, sa inabuse sufletul legand in acelasi timp si trupul prin asemenea suferinte pentru ca sa nu poata fi de nici un folos. 
   Caci umilinta adevarata  nu aduce dupa sine o lupta, nici nu tulbura sufletul si nici nu-l intuneca, nedandu-i nici uscaciunie ci, mai degraba, il bucura si face totul altfel: cu liniste, cu blandete si cu lumina. Si e aceasta o suferinta care da alinare cand se vede cat de mare e gratia pe care o face sufletului Domnul dandu-i acea suferinta, si cat de bine folosita e ea. Pe de o parte simte el durerea pentru cat de mult L-a ofensat pe Dumnezeu; pe de alta face sa creasca mila Lui. Si simte sufletul ca primeste lumina pentru ca sa se contopeasca deindata cu El si-L lauda pe Domnul pentru cate i-a rabdat.
   In timp ce, in cealalta umilinta ,care e de la Diavol, nu exista lumina pentru nici un fel de lucru bun si totul pare ca-l trece Domnul prin foc si sabie. Si-i apare sufletului dinainte judecata Domnului chiar daca are credinta ca este El milostiv ( deoarece nu poate Diavolul merge pana-ntr-acolo incat sa-l faca sa si-o piarda), intr-un mod care pe mine nu ma consoleaza nicidecum ci, mai degraba, cred ca atunci cand vede sufletul atata mila va avea un mai mare chin, deoarece se simte astfel obligat la mai mult.
   Aceasta umilinta a Diavolului e una dintre cele mai chinuitoare si mai prefacute rele pe care am auzit ca le poate face si, astfel, as vrea sa previn pe Gratia Voastra pentru ca, de se va intampla sa va ispiteasca Diavolul asa, sa stiti despre ce e vorba, daca se intampla cumva sa nu va ajute stiinta si judecata la asta. Caci experienta e mai importanta decat invatatura si cunoasterea deoarece, cu toate ca eu sunt lipsita de amandoua, cand reusesc sa scap de Diavol imi dau bine seama ca gandurile avute, ce erau o nebunie, fusesera ale  lui.
   Ceea ce inteleg eu si am inteles este ca Domnul e Cel care-i ingaduie Diavolului sa ne ispiteasca, asa cum a facut si cu Iov, cu toate ca pe mine, desi fiind atat de pacatoasa, nu a dorit sa ma chinuie la fel de mult.
   Mi s-a intamplat, si-mi amintesc ca era cu doua zile inainte de vecernia "Corpus Christi" (Trupul Lui Cristos), sarbatoare careia-i sunt foarte devotata, chiar daca nu atat cat ar trebui. (Sarbatoare a "Sfantului Sacrament", ce are loc duminica < in epoca la care ne referim era joia > de dupa celebrarea "Trinitatii " - n.t.) De aceasta data a tinut numai in acea zi, ca de alte ori a tinut opt si cincisprezece zile si chiar trei saptamani sau, poate, si mai mult, mai ales in Saptamanile Sfinte cand obisnuiam sa ma rog cel mai mult. Se intampla ca indrepta Diavolul iute judecata spre lucruri atat de pline de usuratate, uneori, ca imi vine sa si rad; si face el judecata sa ramana intunecata asura tot ce doreste ea, iar sufletul incatusat acolo, fara a-si putea fi siesi stapan si fara sa se poata gandi la altceva decat la neroziile pe care i le infatiseaza dinainte, care nu au nici un rost, in afara, poate, de acela de a inabusi sufletul atat de mult, ca nici nu mai stie ce-i cu el. Si astfel mi s-a intamplat atunci  sa mi se para ca-i vad pe diavoli jucand pelota (joc originar din regiunile basce (Pirinei) ce consta in aruncarea unei mingi astfel incat sa ricoseze intr-o anumita zona a spatiului de joc - n.t.) cu sufletul in chip de minge, iar el, sarmanul suflet, nu putea face nimic sa scape. Nici nu se poate descrie cat de mare e suferinta lui. Deoarece cauta el sa scape, iar Domnul nu-i ingaduie s-o faca; ii ramane sufletului numai liberul arbitru, dar nici acela clar. Zic eu ca, si daca sunt ochii cuiva aproape astupati cu totul, si tot va sti acela, ca de multe ori a mers pe un drum si il cunoaste, chiar daca-i noapte si intuneric, unde trebuie sa calce, deoarece a vazut primejdia ziua, si se va pazi de ea noaptea. Asa se intampla si cand tinem sa nu-l ofensam pe Dumnezeu, daca avem asta in obicei si cunoastem drumul drept. 
   Credinta e atunci foarte potolita si adormita la fel ca toate celelelate virtuti, cu toate ca nu inseamna ca e pierduta, deoarece exista, asa cum o propovaduieste Biserica; insa una se zice cu gura  si alta simte sufletul a carui credinta e atat de amortita si de hartuita, ca asa cum ar auzi de departe il aude pe Dumnezeu si-L recunoaste. El asculta, asa cum o face intotdeauna, cand e vorba de invataturile Bisericii, fara, insa, a-si aminti de ceea ce a incercat si a simtit el insusi. Iar rugaciunea pe care o face si singuratatea in care sta nu inseamna pentru el altceva decat mai mult zbucium, deoarece chinul pe care simte cum il sfasie in bucati, fara sa stie de ce, e de neindurat; dupa parerea mea, ceea ce se intampla in acest caz, e ca o copie in mic a infernului. Asa se intampla, dupa cum mi-a dat si Domnul a intelege intr-o viziune in care mi-a aparut, deoarece sufletul se mistuie in sine, fara a sti nici cine, nici cand, nici cum a pus focul si nici cum sa fuga de el sau sa-l stinga.................    ............De obicei, sau daca nu, cel putin de foarte multe ori dupa ce ma impartaseam, simteam o mare odihna, iar alteori chiar, ajungand la Sfintele Sacramente, imi simteam pe data atat de linistit trupul si sufletul. Si-mi parea ca, dintr-o data se imprastiau toate negurile ce-mi acoperisera sufletul si iesea soarele si-mi dadeam seama de absurditatile care ma chinuisera pana atunci. Alteori, doar spunandu-mi Domnul: "Alunga teama si oboseala de la tine", ma si simteam insanatosita pe de-a-ntregul.................La fel se intampla si daca aveam vreo viziune. Si atunci ma bucuram de Dumnezeu si ma plangeam Lui cum de ingaduia sa fiu chinuita de atatea suferinte, dar El se simtea rasplatit prin asta, deoarece aproape intotdeauna revarsa mai apoi asupra mea o multime de gratii. Si-mi parea ca paraseste atunci sufletul creuzetul, ca aurul, mai desavarsit si mai curat, spre a-L vedea, in sine, pe Domnul. Si astfel devin, dupa aceea, mici chinurile care inainte erau de nesuportat, iar noua ne vine dorinta de a le indura din nou, daca asta e voia Domnului. Si chiar daca sunt mai multe persecutiile, si cu bucurie sunt indurate pentru El, mare va fi dobanda; si spun asta din tot sufletul, cu toate ca eu nu sunt in stare sa fac asemenea lucruri decat cu mare imperfectiune  .......................
..............Alteori ma aflam intr-o asa stare, ca nici macar in forma materiala nu ma puteam gandi la Dumnezeu, dupa cum nu ma puteam gandi la nici un fel de bine care sa aiba cat de cat o temelie, si nici la rugaciune. Judecata si imaginatia intelegeam eu ca erau cele care imi aduceau paguba aici, deoarece o vointa buna imi pare mie ca  aveam, si dispusa spre a face bine, insa judecata imi era atat de pierduta............................... Ma gandesc ce-ar fi daca mi-ar vedea acest delir persoanele care ma cred buna. Mi-e tare mila de bietul suflet vazandu-l intr-o asa de proasta tovarasie. As vrea sa-l vad liber si de aceea ii zic Domnului:
"Cand oare, Doamne, voi ajunge sa-mi vad sufletul unit intru laudaTa, asa incat sa se poata bucura de Tine toate facultatile (facultatile spirituale - n.t.). Nu ingadui Tu, Doamne, sa-mi fie sufletul sfaramat in bucati, iar fiecare bucata s-o ia in alta parte."
   Prin aceasta trec de multe ori; uneori imi dau bine seama ca din cauza putinei mele sanatati trupesti. Imi aduc ades aminte de paguba ce ne-a facut-o pacatul originar, ca de aici imi pare ca ne-a venit neputinta de a ne bucura de atata bine, iar pacatele mele cele multe si-au avut si ele rostul lor, ca de n-as fi avut atatea, as fi putut si eu fi mai desavarsita in bine.
   Am mai trecut eu, de asemenea, si printr-un alt chin mare, deoarece parandu-mi-se mie ca inteleg toate cartile despre care citeam ca tratau despre rugaciune, de vreme ce mi-o daduse Domnul socoteam ca nu mai aveam nevoie de ele si, astfel, nu mai citeam. Imi parea de foarte putina umilinta gandul si sufeream mult............Vad bine ca nu am inceput sa-L slujesc pe Domnul, chiar daca imi facea El gratii ca si celor buni, si ca sunt atat de nedesavarsita, mai putin in dorinta si iubire ca aici imi dau seama ca m-a ajutat Domnul pentru ca sa-L pot sluji cumva. Imi pare ca-L iubesc, insa faptele mele si multe imperfectiuni pe care le vad la mine ma descurajeaza.   
   Alteori imi prosteste Domnul sufletul atat, si-o spun asa cum e, ca nu-mi pare ca fac nici bine, nici rau, ci numai ma iau mereu dupa altii si le cant in struna, cum s-ar zice, iar acest lucru pe suflet nici nu-l face sa sufere, nici sa-i aduca glorie, nici nu-i da viata, nici moarte, nici placere, nici parere de rau; nu pare el sa simta nimic. Imi pare mie ca e sufletul aidoma unui magarus care paste, pentru ca i se da voie sa o faca spre a se tine in viata, dar care o face aproape fara sa-si dea seama; deoarece sufletul aflat in acest stadiu nu trebuie sa stea fara sa pasca acele cateva mari gratii ale lui Dumnezeu caci, altminteri, intr-o viata atat de mizerabila nu-i va parea rau ca traieste si o va face cu pace sufleteasca si in liniste, dar nu se vor simti efecte care sa-l faca sa se schimbe.
   Imi pare ca e ca o navigatie pe un vant atat de linistit incat inaintam mult aproape fara sa ne dam seama ca o facem; deoarece astfel nu sunt atat de mari efectele, si se vede sufletul mai bun fara sa stie cum a devenit asa; dar imediat vor clocoti dorintele si niciodata nu va ajunge sa se simta el multumit. Acestea sunt marile inflacarari de iubire despre care am zis si pe care le simte acela caruia i le da Dumnezeu. Sunt aidoma unor izvoare a caror apa tasneste cu putere si arunca in sus nisipul in clipa tasnirii ei. Mi se parea cea mai buna comparatie aceasta cu sufletele care ajung in acest stadiu. Mereu clocoteste iubirea, si nu incape ea in suflet, asa cum nu incape nici apa in pamant si de aceea tasneste in sus. Asa si sufletul, de cele mai multe ori, nici nu se poate linisti, nici nu poate pastra si retine iubirea pe care o simte; ca iubirea e imbibata in sine si ar vrea sufletul ca sa o bea altii, deoarece el nu duce lipsa ei, pentru ca sa-l ajutea acestia sa inalte laude Domnului. Doamne, cat de mult imi aminteste asta de apa vie pe care a dat-o Domnul samaritenei!; de asta sunt si foarte legata de acea Evanghelie. Si astfel era, fara sa stiu ca acum ce insemna, si cand eram copila si-L imploram de multe ori pe Domnul sa-mi dea acea apa si pastram mereu inscris pe o tablita, oriunde ma duceam purtand-o cu mine, cuvintele pe care i le zisese femeia Domnului, langa fantana: "Domine, da miqui aquan." (Doamne, da-mi aceasta apa).
   Si mai pare iubirea ca e aidoma unui foc mare care trebuie mereu sa aiba ce arde, ca sa nu se domoleasca. Asa sunt sufletele de care vorbesc: chiar daca pretul e foarte mare, ar dori ele sa faca rost de lemne ca sa nu se stinga focul. Dar eu sunt altfel, incat m-as multumi si cu niste paie pe care sa le pun pe foc; si asa mi se intampla de multe ori. Tumultul interior ma incita sa slujesc cumva, oricat de putin, neputand eu face mai mult, punand ramurele si flori la icoane, maturand, compunand un oratoriu, in sfarsit, facand niste lucurur atat de lipsite de importanta si care ma puneau mult in incurcatura incat nu stiam de ce voiam sa fac astfel de lucruri si nu unele mai mari. Iar daca faceam penitente, erau atat de putine ca, daca nu-mi dadea Domnul vointa, vedeam cat de marunte erau, asa de marunte ca eu insami radeam de ele. Insa nu e putin chinul pentru acele suflete carora le da Domnul, prin mare bunatatea Lui, din plin, focul iubirii Sale, daca le lipsesc fortele trupesti pentru a face ceva pentru El. E un chin destul de mare deoarece, asa cum lipsesc fortele pentru a arunca un lemn in focul care moare, spre a nu se stinge, tot asa imi pare ca se consuma si sufletul in sine si se face cenusa, simtindu-se sfasiat de atatea lacrimi, si arde de tot, iar chinul e mare, cu toate ca e atat de placut.
   Sa laude mult pe Domnul sufletul care a ajuns in acest stadiu, caruia-i da El forte trupesti ca sa poata face penitente, sau caruia i-a dat El invatatura si talent si libertate spre a putea predica, confesa si duce suflete la Dumnezeu, ca nu va sti el si nici nu va intelege binele pe care-l are, de nu  va fi trecut prin neputinta de a face ceva in slujba lui Dumnezeu, primind in schimb mereu atat de multe daruri! Fie Domnul binecuvantat in vecii vecilor si slaveasca-L toti ingerii din Cer! Amin.
   Nu stiu eu de fac bine scriind atatea amanunte. Insa cum Gratia Voastra mi-a spus sa vorbesc pe larg si sa nu las nimic deoparte, voi scrie si in continuare cu limpezime si intru adevar despre toate cele de care-mi amintesc, fara sa aleg ce sa spun si ce nu.................
   
                         Sursa:  Sfanta Tereza din Avila - "CARTEA VIETII MELE"


duminică, 25 septembrie 2016

Sfanta Tereza de Avila - "CARTEA VIETII MELE"- prima parte

  Partea a 2-a: http://dinimaginatie.blogspot.ro/2016/09/sfanta-tereza-de-avila-cartea-vietii_28.html


(Sfînta Tereza de Ávila s-a născut în 28 martie 1515, în localitatea castiliană Gotarrendura şi a murit în 4 octombrie 1582, în mănăstirea carmelită pe care ea a fondat-o în localitatea Alba de Tormes.
În secolul al XVII-lea, influenţa sa spirituală, asociate celei a lui Ioan al Crucii a fost foarte puternică. Misticismul operei sale i-a influenţat pe termen lung pe teologii secolelor următoare, în special pe Francisc de Sales.
   După moartea sa, trupul nedescompus a fost exhumat de mai multe ori, rămăşiţele ei pămînteşti devenind subiect de dispută între mănăstirile din Ávila şi Alba de Tormes. Din 1760 ele se află într-un mormînt de marmură din biserica mănăstirii din Alba.
Călugăriţa spaniolă a fost canonizată în 1622, sărbătoarea ei liturgică fiind fixată în 15 octombrie.
În 1970 a fost declarată Doctor al Bisericii, devenind astfel prima femeie care a primit acest titlu.
Reforma pe care a întreprins-o în interiorul Ordinului spaniol al Carmelului, a dus, după moartea sa, la crearea unei ramuri autonome şi anume Ordinul Carmeliţilor desculţi, ordin religios catolic contemplativ (rugăciunea şi meditaţia constituie un mijloc de a accede la divin) şi apostolic. Această ramură monastică se va răspîndi în întreaga Europă şi în lume.
Nemulţumită de „relaxarea“ regulilor, Tereza de Ávila a decis să reformeze ordinul pentru a reveni la austeritatea, sărăcia şi izolarea care făceau parte, după părerea ei, din spiritul carmelit autentic.
În demersul său a fost sprijinită de Pedro de Álcantara, care a devenit îndrumătorul său spiritual şi consilierul său. Ea a spus: „Planul meu fiind de a trăi în această mănăstire într-o foarte riguroasă clauzură, într-o strictă sărăcie şi de a folosi mai mult timp în rugăciune.“
De-a lungul vieţii sale Sfînta Tereza a fondat şaptesprezece mănăstiri în toate regiunile Spaniei, dintre care în Toledo, Valladolid, Salamanca, Segovia, Sevilla, Alba de Tormes. Primul aşezămînt l-a construit, cu ajutorul unuia dintre fraţii săi şi a surorii sale Juana, în Ávila şi închinat Sfîntului Iosif, cel care i-a redat sănătatea.
Momentul culminant al vieţii sale spirituale l-a constituit trăirea experienţei transverberării. Aceasta este un fenomen mistic, rar menţionat şi care desemnează străpungerea spirituală a inimii printr-o săgeată aprinsă (de iubire). Este vorba de o rană fizică provocată de o cauză imaterială. Persoana implicată vede un înger înarmat cu o lance aprinsă care îi străpunge coasta, aşa cum inima lui Isus a fost străpunsă de suliţă. Inima îi este atinsă şi sîngerează în anumite momente, mai ales în vinerea sfîntă.
Sfînta Tereza a povestit evenimentul, care apare în biografia sa franceză, publicată în secolul al XVI-lea:
„Văzui un înger aproape de mine în partea stîngă… Nu era mare, mai degrabă mic, foarte frumos, cu o faţă atît de îmbujorată, încît semăna cu acei îngeri în culori atît de vii, care par să se aprindă…Vedeam în mîinile sale o lamă de aur şi în vîrf părea a avea o flacără. Mi se părea că o înfige de mai multe ori în inima mea şi-mi atinge măruntaiele; cînd o retrase mi se păru că aceasta le ia cu ea şi mă lăsă cu totul înflăcărată de o mare iubire a lui Dumnezeu. Durerea era atît de mare încît îmi smulgea suspine şi suavitatea pe care mi-o dădea această mare durere era atît de imensă încît nu puteai decît să-ţi doreşti ca ea să continue şi ca sufletul să nu se mulţumească decît cu Dumnezeu. Aceasta nu era o durere trupească, ci una spirituală, chiar dacă trupul participa puţin la ea, şi chiar foarte puternică. Acesta este un schimb de iubire atît de suav care se petrece între suflet şi Dumnezeu, încît eu implor bunătatea sa de a-l revela celor care ar gîndi că eu mint…În zilele în care trăiam aceasta, mergeam ca uluită, nu doream nici să văd, nici să vorbesc cu nimeni, doar să mă înflăcărez în suferinţa mea, care pentru mine era una dintre cele mai mari onoruri, din acelea pe care le-au cunoscut slujitorii săi.“
După moartea sa, rana inimii Sfintei Tereza a fost văzută în cursul autopsiei, realizate conform procedurilor medicale în vigoare din secolul al XVI-lea şi a fost recunoscută ca fiind legată de transverberarea sa.
Comemorînd acest eveniment, în 1652, Gian Lorenzo Bernini a realizat sculptura „Extazul Sfintei Tereza“ care se află în capela Cornaro a Sfintei Fecioare a Victoriei din Roma.

Pentru a păstra memoria acestei răni misterioase, la cererea carmelitelor din Spania şi Italia, Papa Benedict al XIII-lea a instituit în 1726 sărbătoarea transverberaţiei inimii Sfintei Tereza în data de 26 august.
Conform biografului Pierre Boudot:
„În toate paginile [cărţii despre viaţa sa] se văd urmele unei pasiuni vii, a unei sincerităţi absolute şi de un iluminism (concepție religioasă care susține existența inspirațiilor directe de la divinitate) al devotamentului credincioşilor. Toate revelaţiile sale dovedesc credinţa sa puternică în uniunea spirituală dintre ea şi Cristos. Ea îi vedea pe Dumnezeu, pe Fecioara Maria, pe sfinţi şi pe îngeri în toată splendoarea lor şi primea din cer inspiraţii pentru a le folosi în disciplinarea vieţii sale interioare.“
Profund mistică, ea a lăsat scrieri despre experienţa sa spirituală care o fac să fie considerată o figură majoră a spiritualităţii creştine.


În zilele noastre, ea rămîne un punct de referinţă dincolo de familia sa monastică şi chiar în afara bisericii catolice. Este autoarea a numeroase lucrări atît biografice, didactice şi poetice, reeditate în lumea întreagă.)  

Sursa: http://chinez-isidor.blogspot.ro/2013/10/sfanza-tereza-din-avila-fecioara-si.html




   ***
   Sfanta Tereza de Avila a avut numeroase viziuni si a fost invrednicita sa inteleaga lucruri care nu pot fi intelese de mintea omeneasca decat printr-un mare har divin.
   In multe din capitolele cartii despre viata sa (din care - cu ajutorul Domnului - voi incerca sa postez fragmente), sfanta povesteste si explica aceste viziuni si trairi supranaturale.
***
   Capitolul XXVIII 
   In care vorbeste despre marile gratii pe care i le-a acordat Domnul si cum i s-a infatisat El pentru prima oara. Spune despre acest lucru ca a fost o viziune imaginara. Vorbeste, de asemenea, despre marile semne de dinainte si despre efectele care apar atunci cand e vorba de Domnul Dumnezeu.

   "............................................  Afalndu-ma eu odata in rugaciune, a dorit Domnul sa-mi arate mainile Sale, dintr-o data, si erau atat de frumoase ca nici nu stiam cum de ma puteam uita la ele. Am simtit in clipa aceea o teama foarte mare, asa cum se intampla intotdeauna cand se ivea o noua gratie supranaturala pe care mi-o facea Domnul. Dupa cateva zile am vazut si chipul acela ceresc care-mi pare ca m-a absorbit, pe data, cu totul. Nu puteam eu pricepe de ce mi se arata Domnul putin cate putin, dat fiind ca dupa aceea aveam sa-L vad pe de-a-ntregul, dar apoi am priceput ca facea Domnul astfel dupa slabiciunea firii mele. Fie binecuvantat in veci, pentru ca atata glorie adunata si atat de aproape de mine, stia El ca un suflet plin de pacate nu ar fi putut-o indura dintr-o data!
  Va parea, poate, Gratiei Voastre ca nu era nevoie de mare sfortare pentru a  vedea niste maini si un chip atat de frumoase. Dar sunt atat de frumoase corpurile  aureolate si atat de inundate de glorie, ca gloria care o aduce cu sine vederea unui lucru atat de frumos si de supranatural te face sa-ti pierzi mintile; iar mie mi-a fost atat de teama, ca m-am simtit toata tulburata si agitata, chiar daca, dupa aceea, am ramas convinsa de ce vedeam; dar, pana la urma, efectele pe care acea viziune sfanta le-a avut asupra mea m-au facut sa-mi alung repede teama.
   Intr-o zi de Sfantul Pavel, in timpul Liturghiei, mi-a aparut in fata ochilor intreaga aceasta  Sfanta Natura Umana (a Lui Isus) , plina de o atat de mare frumusete si maiestate, asa cum am mai scris Gratiei Voastre atunci cand mi-ati cerut s-o fac, (Sfanta face aluzie la o alta relatare de acest fel avandu-l drept destinatar pe Garcia de Toledo, relatare care nu ni s-a pastrat - n.t.) si mi s-a facut asa de rau, ca nu as putea vorbi despre ce-am vazut fara sa ma simt desfacandu-ma in bucati; dar am spus atunci Gratiei Voastre, asa cum m-am priceput mai bine, despre ce si cum am vazut, asa ca nu are rost sa mai repet. Spun numai ca, atunci cand privirea ni se desfata in Cer cu marea frumusete a corpurilor aureolate, e foarte mare gloria, mai ales cand ni se face favoarea sa vedem Natura Umana a Domnului nostru Isus Crsitos, cu toate ca ni se infatiseaza El dupa puterile noastre si dupa cat poate indura mizeria noastra sa vada; daca toate astea ni se infatiseaza aici (pe pamant), ma intreb eu ce va fi oare acolo unde pe deplin ne putem bucura de un atat de mare bine.
   Aceasta viziune, cu toate ca e imaginara, n-am vazut-o de fel cu ochii trupului, ci cu cei ai sufletului. Spun cei care o stiu mai bine decat mine ca viziunea despre care am vorbit mai iniante (viziunea intelectuala de care vorbeste la un alt capitol) e mai perfecta decat aceasta si mult mai perfecta decat cele care se vad cu ochii trupului .( in "Cartea Vietii"  Sfanta se refera la trei tipuri de viziuni: corporala (cea in care-i aparea Isus in fata ochilor trupesti), imaginara (in care-L vedea pe Isus cu ochii sufletului) si intelectuala (in care-L simtea pe Isus alaturi de ea, fara sa-L vada cu ochii trupului sau ai sufletului - n.t). Viziunea corporala se spune ca este cea mai putin inalta, deoarece aici poate interveni Diavolul cu cele mai multe amagiri, chiar daca, in momentul acela, nu intelegeam eu acest lucru, ba chiar doream, atunci cand Domnul imi facea aceasta gratie, s-o pot vedea cu ochii trupului, pentru ca sa nu-mi spuna confesorul ca mi se nazarea. Iar dupa ce trecea, mi se intampla imediat dupa ce trecuse sa ma gandesc la urmatoarele: ca mi se nazarise si chiar ma chinuia faptul ca-i spusesem confesorului, gandindu-ma daca nu cumva il amagisem vorbindu-i de viziunea mea! Aceasta din urma framantare, daca-l amagisem sau nu, ma chinuia, asa ca i-am vorbit si despre ea............... Insa Domnul s-a grabit atat de mult sa-mi faca aceasta gratie si sa-mi arate ca era adevarat ceea ce vazusem, incat iute, iute am scapat de indoiala pe care o aveam ca nu cumva sa fi fost o nazareala, iar apoi mi-am vazut atat de limpede prostia ca, daca mi-as fi petrecut multi ani incercand sa-mi inchipui ceva atat de frumos si tot nu as fi stiut sau putut s-o fac, deoarece depaseste cu mult ceea ce s-ar putea inchipui, ca totul e numai o stralucire alba.
   Nu e totul atat stralucire sau orbire, cat e o lumina alba si dulce, iar stralucirea e difuza; ea da o extrem de mare desfatare privirii si nu o oboseste dupa cum n-o face nici claritatea cu care se vede o frumusete atat de cereasca. Lumina aceasta e foarte difetita de cea de pe pamant, incat pare atat de putin luminoasa claritatea soarelui................E ca si cum ai vedea o apa foarte limpede ce curge pe deasupra cristalului si in care se reflecta soarele, si ai pune-o fata-n fata cu una involburata si intunecata care curge pe sub pamant. Nu pentru ca reflecta soarele, ca nici lumina nu e ca aceea solara; pare, in sfarsit, lumina naturala care vine de la Domnul, iar cealalta, lumina artificiala. Si e aceasta lumina una care nu cunoaste noaptea si pe care nimic nu o poate tulbura. .............. Si o pune Domnul dinainte atat de iute, ca n-ar fi timp sa-ti deschizi ochii, daca ar fi nevoie sa-i deschizi; dar nu are importanta daca sunt deschisi sau nu, pentru ca, atunci cand Domnul vrea, chiar de nu dorim noi, tot vedem. Nu exista nici o distragere care sa fie de ajuns, nici stradanii si nici grija care ne poate impiedica s-o vedem. Iar asta o stiu din experienta mea, cum voi arata in continuare.
   Ceea ce as dori eu acum este sa spun despre cum se arata Domnul in aceste viziuni; nu zic ca voi spune in ce fel poate ajunge aceasta lumina ata de puternica la simtl interior (sfanta se refera aici la ceea ce se poate vedea cu ochii sufletului - n.t.)...............Nu a voit Domnul sa-mi arate cum, iar eu sunt atat de ignoranta si am o intelegere atat de greoaie ca, desi multi mi-au spus cum, eu niciodata n-am izbutut sa pricep...........nu vedeam ce nevoie aveam sa stiu altceva decat ca Domnul le face pe toate si vedeam ca nu aveam de ce sa ma inspaimant, ci mai degraba se cuvenea sa-L laud, pentru ca lucrurile grele ma fac sa am mai multa credinta; deoarece cu cat sunt mai grele, cu atat mai mare mi-e credinta.
   ...............................................................................................................................................
    Imi parea mie, in unele lucruri, ca era imagine ceea ce vedeam, dar in multe altele nu, insa credeam ca e Cristos, judecad dupa limpezimea cu care mi se arata. Uneori imi aparea El atat de confuz, ca-mi parea un portret, dar nu aidoma picturilor pamantesti in care e zugravit, oricat de bune ar fi, ca si eu cu ochii mei am vazut destule  foarte reusite................. In cazul lui Isus, daca e portret, e unul viu.................... Si da El a intelege ca e Om si Dumnezeu, nu asa cum era in mormant, ci asa cum era dupa ce a iesit din el, dupa ce a inviat. Si se infatiseaza El, uneori, cu o atat de mare maiestate, ca nimeni nu s-ar putea indoi de faptul ca e insusi Cristos cel pe care-l vede, mai ales dupa impartasanie, cand stim ca e acolo, ca astfel ne-o spune credinta. Si pare El atat de stapan asupra locului unde e gazduit (sufletul), incat pare ca sufletul, ce nu-si mai apartine siesi, se vede cu totul contopit cu Isus. Doamne, Cristoase al meu, cine ar putea vorbi vreodata despre maretia cu care ni Te arati?! Si cum intelege sufletul ca esti Stapan al intregii lumi si al cerurilor, precum si al altor mii de lumi si ceruri fara numar si ca el (sufletul), dupa maretia cu care te arati, nu e nimic, pentru ca Tu esti stapanul sau!
   Aici se vede limpede, Isuse al meu, putina putere pe care o au toti diavolii in comparatie cu Tine si cu puterea Ta, si cum acela care te poate multumi va fi in stare sa calce in picioare intregul infern. Aici vede sufletul motivul pe care l-au avut diavolii sa se teama atunci cand ai coborat Tu in infern, ca ar fi dorit ei sa se afle intr-o mie de infernuri, mai ticaloase si mai adanci decat acesta, pentru a fugi de o asa maretie si vad eu ca doresti Tu sa faci un suflet sa inteleaga cat de mare e si cat de puternica aceasta Preasfanta Natura Umana impreuna cu Divinitatea. Aici ni se infatiseaza atat de clar ce va fi in ziua judecatii, cand se va vedea maretia acestui Imparat, atat de strasnic pentru cei rai. Aici e adevarata umilinta ce ramane in suflet, vazandu-si el propria mizerie si nimicnicia pe care nu le poate ignora; aici, adevarata cainta pentru pacatele sale asa de mari incat, chiar de vede sufletul ca Domnul il iubeste, nu stie unde sa se ascunda de rusine si parca se desface in bucati.      Spun ca are o forta ata de mare aceasta viziune, atunci cand Domnul vrea sa arate sufletului mare parte din maretia Sa ca, zic eu, e cu neputinta, daca nu vrea Domnul sa-l ajute atat de supranatural, sa mai poata ramane sufletul in extaz, deoarece ajunge el sa piarda din fata ochilor acea prezenta divina, atat de mare-i e bucuria; si nici un suflet n-ar putea face altfel. Atata de intiparita ramane acea maretie si frumusete, ca nu se poate uita, daca nu cumva vrea Domnul ca un suflet sa indure uscaciune si singuratate mare, asa cum voi spune mai incolo, incat pare ca nu-si mai aminteste de Dumnezeu. Ramane sufletul schimbat intru totul, absorbit pe de-a-ntregul si-i pare ca incepe din nou sa simta o iubire vie de Dumnezeu, mult mai inaltata, dupa parerea mea, si, chiar daca viziunea trecuta, in care am zis ca apare Dumnezeu fara imagine, e mai inalta; pentru a putea ramane amintirea ei dupa mare slabiciunea noastra si pentru a putea fi mai bine ocupata gandirea, e mare lucru sa ramana infatisata si bine intiparita in imaginatie o atat de dumnezeiasca prezenta. Iar aceste doua viziuni aproape ca pot fi alaturate mereu; si asta dat fiind ca prin ochii sufletului se vede excelenta si frumusetea si maretia preasfintei Naturi Umane, in vreme ce prin cealalta viziune (viziunea intelectuala - n.t) de care care am vorbit, ni se da a intelege cum e Dumnezeu Atotputernic si Stapan peste toti si toate, care ne porunceste si ne asculta, ne rasplateste si ne pedepseste si ne umple sufletul cu iubirea Lui.
  Viziunea aceasta (viziunea imaginara - n.t.) e de mare pret si neprimejdioasa, dupa cate imi pare, deoarece, prin efectele pe care le are asupra sufletului, se cunoaste ca Diavolul nu are aici putere. Imi pare ca, de trei sau patru ori, a incercat el sa mi se infatiseze luand chipul Domnului. Ca poate lua el forma carnii Sale, dar nu poate, in schimb, sa-i imite si aureola gloriei. Si se arata Diavolul astfel, pentru a strica adevarata viziune pe care a vazut-o sufletul; insa acesta rezista, se revolta, simtind o mare agitatie si neliniste, atat de mari toate, ca-si pierde cucernicia si placerea de dinainte si nu se poate ruga mai departe. La inceput am simtit eu asta, cum am zis, de trei sau patru ori. Dar ce se simte e un lucru atat de diferit, incat chiar si acela care a tinut numai rugaciunea de liniste cred ca va intelege ca asa e, judecand dupa efectele despre care am vorbit. E un lucru foarte cunoscut acesta, iar daca un suflet nu vrea sa se lase amagit, nu-mi pare ca-l va putea insela Diavolul, daca va avea umilinta si simplitate. Iar acela care a avut macar o data o adevarata viziune a lui Dumnezeu, isi va da seama de diferenta aproape imediat, deoarece atunci cand e vorba de Diavol, chiar daca totul incepe cu gratie si placere, sufletul o va arunca departe de sine. Si atunci cand e de la Diavol, placerea e diferita de cea provocata de Domnul si nu poate fi vorba in nici un fel de iubire pura si neprihanita ( Sfanta se refera la intelesul absolut al puritatii; adjectivul "neprihanit" este folosit de ea cu nuanta de intensificare pentru a intari ideea de puritate - n.t), iar sufletul isi da seama imediat de cine e vorba. Astfel ca, acolo unde e experienta, dupa parerea mea, nu va putea Diavolul face nici o paguba.
   Deci, cand e vorba de imaginatie, acest lucru e mai imposibil decat toate imposibilitatile (am incercat sa pastram in versiunea romana nuanta intensificatoare deosebit de expresiva pe care o are in originalul spaniol sintagma "imposibile de toda imposibilidad" - n.t.) de pe lume; si nu se va ajunge la nimic, deoarece daca luam in seamna numai frumusetea si stralucirea unei singure maini a Domnului, si e cu mult deasupra intregii noastre inchipuiri........... si de aceea nici nu ne-o putem inchipui, deoarece e cu mult mai inalta decat orice altceva si de neinteles, asa cum am zis, pentru judecata noastra; astfel ca e cu neputinta sa ne-o imaginam, amagindu-ne singuri.
   ..............Daca viziunea aceasta ar fi o inchipuire a mintii noastre, lasand la o parte ca n-ar avea efectele adevaratei viziuni - nici macar unul singur - deoarece ar fi aidoma cuiva care ar vrea sa doarma dar s-ar preface numai, pentru ca nu i-a venit inca somnul. Acela, simtind nevoia, doreste sa adoarma si atat de tare, incat in urma sfortarilor pe care le face, pare ca reuseste intrucatva; dar, daca nu va fi vorba de somn adevarat, nu va avea nici un folos de pe urma lui, ca nici nu se va simti odihnit, nici intremat dupa aceea.................... Asa se va intampla, in parte, si in cazul sufletului care va simti ca-l ia cu ameteli, nefiind el de loc intremat si puternic ci, mai degraba, obosit si dezgustat. Daca, in schimb e de la Domnul ceea ce vede, ramane in urma sufletul cu o mare dobanda, ca pana si trupul se simte intremat si plin de sanatate.
   La asta si la altele ma gandeam eu si asa spuneam cand mi se zicea ca era vorba de Diavol si ca mi se nazarea, ceea ce mi se intampla de multe ori, si ma foloseam de comparatii, asa cum puteam si cum ma invata Domnul. Insa toate astea foloseau prea putin deoarece, cum se aflau persoane foarte sfinte acolo unde eram (Manastirea Encarnacion - n.t) eu care, in comparatie cu ele, eram atat de demna de pierzanie, persoane pe care nu le ducea Domnul la El pe acelasi drum ca si pe mine, simteau ele o mare teama provocata, se pare, de pacatele mele, ca puteam eu fi amagita de Diavol, teama care trecea de la unul la altul, dand ocol tuturor, ca toata lumea aflase de ce mi se intampla mie, cu toate ca eu nu vorbisem despre aceste lucruri decat cu confesorul meu si cu cei cu care-mi spusese el sa vorbesc.
   Eu le-am spus odata ca daca cei care-mi spuneau ca ma amagesc mi-ar fi spus ca persoana cu care tocmai am sfarsit de vorbit si pe care o cunosteam bine nu era ea, ci o alta, ca stiau ei mai bine care era adevarul, i-as fi crezut mai degraba pe ei decat ce vedeam cu ochii. Dar, daca aceasta persoana, cu care as fi vorbit, mi-ar fi pus in mana niste giuvaeruri in semn de mare iubire, eu inainte nemaiprimind niciodata asa ceva, vazandu-ma eu bogata dupa ce fusesem saraca, n-as fi putut in ruptul capului crede ca mi se nazarise, chiar de as fi vrut, mai ales daca as fi putut arata tuturor giuvaerurile primite, deoarece  toti cei care ma cunosteau vedeau clar ca sufletul mi se schimbase in bine, ca asa spunea si confesorul meu, fiindca era mare diferenta intre cele ce faceam si cele ce facusem si nu una prefacuta, ci atat de limpede, incat sarea in ochii tuturor. Deoarece, fiind eu inainte atat de pacatoasa, ziceam ca nu puteam crede, pentru ca daca Diavolul era cel care le facea pe toate ca sa ma amageasca si sa ma duca in infern, ce rost ar fi avut sa aleaga sa faca totul dimpotriva, indepartandu-ma de rele si dandu-mi virtuti si tarie; pentru ca se vedea clar ca, prin toate acestea, ma schimbasem intru totul.
   Confesorul meu (In opinia parintelui Gratian era vorba despre parintele Baltasar Alvarez), care era un parinte plin de sfintenie, din Ordinul "Compania Lui Isus" , imi dadea dreptate. Era un om discret, intelept si de o mare umilinta, care mi-a adus mie destule chinuri deoarece, fiind el dedicat mult rugaciunii si invatat, nu avea el incredere deplina in sine si in cele ce-i spuneam eu, dat fiindca Domnul nu-l purta pe acelasi drum ca si pe mine. Iar felul acesta al lui de a fi ne-a cauzat mult chin amandoura. Stiam ca i se spunea ca sa se pazeasca de mine ca sa nu-l amageasca Diavolul, de-ar fi crezut ceva din cele ce-i spuneam. Toate astea ma oboseau peste masura, ca ma temeam sa nu ajung sa nu mai am cu cine ma confesa, de vreme ce toti fugeau de mine ca de Diavol si mai ales ca eu nu puteam face nimic altceva decat sa plang. A fost la mijloc Providenta, de a dori el sa ma asculta in continuare, ca era un mare slujitor al Domnului si nu iesea din cuvantul Lui; si astfel, mi-a spus acest confesor sa nu-L ofensez eu pe Domnul si sa nu ma abat de la cuvantul Lui, ca nu trebuia sa ma tem ca ma va parasi; mereu imi dadea curaj si alinare. Si-mi spunea sa nu-i ascund nici un lucru din cele ce simteam, iar eu faceam intocmai. Imi mai spunea ca de aveam sa fac astfel, chiar de-ar fi fost vorba de Diavol in cele ce vedeam, nu mi-ar fi putut face acesta nici o paguba, ci mai degraba avea sa preschimbe Domnul in bine raul pe care dorea Diavolul sa mi-l casuneze sufletului, precum ca va face orice ca sa-mi desavarseasca sufletul. Eu, cum ma temeam atat, ii dadeam ascultare in tot, chiar daca nu cu desavarsire, ca destula bataie de cap ii dadusem in acesti trei ani si mai bine in care imi fusese confesor, din cauza persecutiilor de tot felul si a rautatilor pe care ingaduise Domnul sa le indure din partea celor care ma judecau gresit, de multe ori pe nedrept, ca el era acela care aproape intotdeauna le tragea pe toate, fara sa aiba, totusi, nici cea mai mica vina.
   I-ar fi fost cu neputinta daca n-ar fi avut atata intelepciune si atata curaj din partea Domnului, sa poata indura atatea, deoarece, pe de o parte trebuia sa le raspunda celor care socoteau ca eu ma aflam pe drumul pierzaniei si nu credeau nimic din cele ce spuneam, iar, pe de alta, trebuia sa ma linisteasca pe mine si sa ma vindece de teama pe care o aveam, prin una si mai mare. Si, tot astfel, trebuia sa ma intareasca in credinta ca nu era Diavolul, deoarece dupa fiecare viziune, fiind ceva nou, ingaduia Domnul sa am mult timp dupa aceea multe spaime. Si totul provenea din faptul ca fusesem eu atat de pacatoasa. Confesorul meu ma consola cu multa pietate, iar daca si-ar fi dat el crezare lui insusi, n-as fi indurat eu atatea, ca Domnul ii dadea a intelege adevarul in toate, deoarece chiar Sfintele Sacreamente il luminau pe confesorul meu, dupa cat cred.
  Slujitorii lui Dumnezeu, care nu erau siguri daca era vorba de Domnul sau de Diavol, cautau sa stea de vorba cu mine. Mie, cum vorbeam fara grija  despre unele lucruri pe care ei le interpretau in mod diferit (tineam eu mult la unul dintre acestia -se pare ca e vorba de Francisco de Salcedo- deoarece ii datora atat de multe sufletul meu si era el foarte sfant), imi parea rau tare vazand ca nu eram inteleasa si nici dorinta mea de a deveni mai buna si de a ma lumina Domnul nu era luata in seama; si, astfel, cele ce le spuneam eu, cum am zis, fara sa fiu atenta, li se pareau de mult prea putina umilinta. Iar cand imi observau vreo greseala, ca faceam multe inca, pe data le venea apa la moara si osandeau totul. Ma intrebau cate ceva; eu raspundeam direct si fara grija; imediat li se parea ca voiam sa le dau lectii si sa fac pe invatatorul. Si apoi, toate se spargeau in capul confesorului meu deoarece, bineinteles, ei imi doreau binele, iar el, numai raul!
   Toate astea au tinut multa vreme, lovita fiind eu din toate partile dar, pana la urma, prin gratiile pe care mi le-a facut Domnul, am trecut cu bine de toate. Spun astea pentru ca sa se vada si sa se inteleaga cat de rau e atunci cand nu exista experienta pe acest drum spiritual, ca, daca Domnul nu m-ar fi ajutat atata, nu stiu ce s-ar fi ales de mine. Multe lucruri mi-au aparut in cale si m-au facut sa-mi pierd judecata, iar, uneori, pana intr-atat, ca nu stiam ce altceva sa fac decat sa-mi inalt ochii la Domnul, deoarece lupta dintre bine si rau la o femeiusca pacatoasa si slaba ca mine si pe deasupra si fricoasa, petrecandu-mi eu viata in multa chinuiala, e una dintre cele mai grozave. Ma rog Domnului ca sa-L fi putut eu sluji cat de putin asa cum sunt, ca despre cat de mult il slijeau cei care ma contraziceau si erau impotriva-mi nu am nici o indoiala ca faceau totul pentru mai marele bine al meu!

                            Sursa:  Sfanta Tereza din Avila - "CARTEA VIETII MELE"

vineri, 2 septembrie 2016

MESAJUL REGINEI PACII - Medjugorje, 2 septembrie 2016 - transmis prin Mirjana Dragicevic Soldo

( Sfanta Fecioara a ales data de 2 a fiecarei luni in care sa se roage impreuna cu Mirjana pentru cei care nu cred. Ea spus ca aceasta data  de 2 a lunii este importanta si ca, mai tarziu, noi vom intelege de ce...)

 "Dragi copii, potrivit vointei Fiului Meu si cu iubirea Mea materna, Eu vin la voi, copiii Mei, dar in mod special la cei care inca nu au cunoscut iubirea Fiului Meu. 
   Eu vin la voi cei care va ganditi la Mine si care Ma chemati. Voua va daruiesc iubirea Mea materna si pentru voi  sunt purtatoarea binecuvantarii Fiului Meu. Aveti inimi curate si deschise, si vedeti darurile, semnele prezentei Mele si iubirea Mea? 
   Copiii Mei, in viata voastra pamanteasca lasati-va condusi  de exemplul Meu. Viata Mea a fost durere, tacere si credinta nemasurata, incredere in Tatal Ceresc. 
   Nimic nu este intamplator: nici durerea, nici bucuria, nici suferinta, nici iubirea. Toate acestea sunt haruri pe care Fiul Meu vi le daruieste si care va conduc la viata vesnica. 
   De la voi, Fiul Meu cere iubire si rugaciune prin El. 
   Ca mama va voi invata: sa iubiti si sa va rugati Lui inseamna sa va rugati in tacerea sufletului, nu doar sa va rugati cu buzele; sunt frumoase chiar si cele mai mici gesturi facute in numele Lui - rabdarea, milostivirea, acceptarea durerii si suferintei facute pentru binele aproapelui. 
   Copiii mei, Fiul Meu va priveste. Rugati-va ca si voi sa vedeti chipul Lui si ca acesta sa va fie revelat. 
   Copiii Mei, Eu va descopar singurul si veritabilul adevar. Rugati-va ca sa il puteti intelege si sa puteti raspandi iubire si speranta; sa puteti fi apostoli ai iubirii Mele. 
   In mod special, inima Mea materna iubeste preotii. Rugati-va pentru mainile lor binecuvantate. 
   Va multumesc."

  sursa: http://www.medjugorje.com/index.html 

       Momentul aparitiei



marți, 2 august 2016

MESAJUL REGINEI PACII - Medjugorje, 2 august 2016 - transmis prin Mirjana Dragicevic Soldo

 ( Sfanta Fecioara a ales data de 2 a fiecarei luni in care sa se roage impreuna cu Mirjana pentru cei care nu cred. Ea spus ca aceasta data  de 2 a lunii este importanta si ca, mai tarziu, noi vom intelege de ce...)

   
 
  "Dragi copii, am venit la voi,  printre voi, pentru ca voi sa imi dati preocuparile voastre, astfel incat sa le pot oferi Fiului Meu; ca sa pot mijloci pentru voi inaintea Lui, pentru binele vostru.
  Stiu ca fiecare dintre voi are nelinistile, incercarile sale. De aceea va invit in mod matern: veniti la masa Fiului Meu. El este frangerea painii pentru voi; El Se da pe Sine pentru voi; El va da speranta; El  va cere sa aveti mai multa credinta, speranta si pace. El cauta in interiorul vostru lupta impotriva egoismului, a judecatii si slabiciunilor umane.
   De aceea, ca o mama, va spun: rugati-va; pentru ca rugaciunea va da tarie in lupta voastra interioara.
   Fiul Meu, cand era mic, Mi-a spus ca vor fi multi care Ma vor iubi si Ma vor numi Mama. Intre voi simt iubire. Va multumesc.
   De dragul acestei iubiri il implor pe Fiul Meu ca nici unul dintre voi, copiii Mei, sa nu se reintoarca acasa asa cum a venit; ca sa puteti lua cu voi, la intoarcere, mult mai multa speranta, indurare si iubire; ca sa puteti fi apostolii Mei de iubire care sa dati marturie cu viata voastra ca Tatal Ceresc este izvorul Vietii si nu al mortii.
   Dragi copii, din nou, in mod matern Eu va implor rugati-va pentru cei alesi de Fiul Meu, pentru mainile lor binecuvantate - pentru preotii vostri - pentru ca ei sa-L predice pe Fiul Meu cu tot mai multa iubire si, in felul acesta, sa produca convertiri.
   Va multumesc."


                                      sursa: http://www.medjugorje.com/index.html 

       Momentul aparitiei