vineri, 17 ianuarie 2014

Medjugorje, marturii: Dorota

de Sora Emmanuel


 Medjugorje, vara anului 2005.

   Chrissey, asistenta mea,  se napusteste in biroul meu, strigand:
   -  Repede! Vino in bucatarie, nu-ti vei crede ochilor!
   - Ce s-a intamplat?!
   - Este Dorota... Vino sa vezi tu insati! Grabeste-te!
   
   Dorota si familia sa au venit sa petreaca patru zile cu noi, la Medjugorje. In acea dimineata, o zi de vineri, ei ezitau: sa incerce sa urce muntele Krizevac, sau sa faca Calea Crucii pe campie?
   "Dumnezeule!" m-am gandit, "n-ar fi trebuit de loc s-o las pe Dorota sa mearga pe Krizevac in starea ei... sper sa nu i se fi intamplat vreo nenorocire!".
   Zbor, literalmente,  pe scarile care despart cele doua etaje si, trei secunde mai tarziu, imping usa de la bucatarie.
   - Dorota! O, Dorota, dansezi? Si... plangi?!
   Marek sta lipit de peretele bucatariei pentru a-i lasa mai mult spatiu Dorotei, care danseaza. Si el pare ca plange, de bucurie! Ce s-a intamplat?


   O SCURTA RETROSPECTIVA
   - Varsovia, primavara anului 1994 -

   Sarim din tramvai si vantul rece care matura marele bulevard ne biciuieste dintr-o data fetele. Ne grabim spre casa Dorotei. In prima mea misiune in Polonia, Domnul ma rasfata: m-a incredintat in mainile Dorotei, aceasta femeie tanara, minunata, fidela discipola a Sa, de ani de zile.
   Dorota are o inima atenta cu saracii, ii iubeste cu tandrete, ii intelege, se ingrijeste neincetat de nevoile lor fizice si spirituale si li se dedica cu toata fiinta pentru ca vede in ei imaginea Celui pe care ea il iubeste atat de mult: Isus
   In 1986, ea descopera in Polonia Comunitatea L''Arche, fondata de Jean Vanier, pentru persoanele handicapate si decide sa se alature fundatiei "mama" din Franta. Petrece astfel trei ani la Trosly-Breuil, in nordul Parisului. Acolo, la L'Arche, Dorota il intalneste pe Marek, cu care se va casatori. La intoarcerea in Varsovia, in timp ce Marek preda matematica, Dorota isi practica marele sau dar literar (tatal ei era un om de teatru foarte cunoscut in Varsovia) si devine una dintre persoanele de baza ale unei edituri. Ea traduce in limba poloneza prima mea carte despre Medjugorje si, astfel, incepe legatura noastra de prietenie...
 
Sora Emmanuel Maillard - "Comunitatea Fericirilor"  Medjugorje
 Dar, sa ne reintoarcem la Varsovia. In acea seara, Dorota ma primeste in micul ei apartament si, in fata unei supe calde care ne reface, ea imi transmite fericita cateva informatii referitoare la sufletul polonez, despre care nu cunosc nimic. Ea imi marturiseste si durerea ei de a nu avea copii - sau, mai bine spus,  faptul ca-i pierde in timpul sarcinii.  "Nu conteaza", i-am zis, "vino la Medjugorje!  Vizionara Marija repeta foarte des: Rare sunt cuplurile fara copii care, dupa ce i-au cerut impreuna un copil Sfintei Fecioare, pe varful muntelui Krizevac, sa nu fie ascultate in urmatoarele luni!"

   Dorota si Marek se privesc cu o expresie de "incuviintare" si decid sa mearga in pelerinaj la Medjugorje. Marija nu a gresit: exact in ziua in care se implinea un an de la pelerinajul lui Marek si  Dorota, prima minune, se naste micuta Agata. Cuplul este in culmea fericirii. E un adevarat cadou de la Sfanta Fecioara! Si-si spun: "Si daca ni s-ar da un alt copil, daca am avea un fratior pentru Agata?!"  Dar Domnul avea alte planuri cu Dorota, careia ii cedez, acum, condeiul:
   
   "Cand fiica mea avea un an si jumatate, m-am imbolnavit de o boala foarte ciudata. Eram mereu obosita si mainile imi erau atat de slabite incat nu puteam sa imi ridic fiica. Incepeam sa am tot mai mari probleme cu mersul. Dupa un an de teste medicale si incertitudini, am primit diagnosticul: scleroza in placi sau sclerosis multiplex (SM), o boala neurologica evolutiva si incurabila.
   Poate parea ciudat, dar nu mi-a fost foarte greu sa accept aceasta incercare. Cu multi ani in urma, ii oferisem viata mea Lui Dumnezeu; iar daca El permitea sa am o astfel de boala ingrozitoare, am acceptat.  Prietenii mei au fost uimiti sa vada ca nu sunt descurajata. Totusi, in adancul meu eram constienta ca ma aflam pe o panta descendenta si constatam cu groaza ca starea mea se inrautatea. De la o luna la alta, boala mea se agrava necrutator. De-abia mai puteam merge si nu mai puteam urca scarile. Cand am ajuns sa nu mai pot merge decat treizeci de metri pe zi - doar cat sa ajung la masina - ne-am hotarat sa cumparam un scaun cu rotile, pentru iesirile mai lungi.
   Cu nasterea copilului meu experimentasem deja puterea de vindecare a Lui Dumnezeu. Stiam ca vindecarea era posibila in orice moment si credeam aceasta in  adancul inimii mele. Cu toate acestea,  lunile treceau si deveneam din  ce in ce mai handicapata. Marek se ruga impreuna cu mine pentru vindecarea mea si a tinut post ani de zile! Liturghiile le ofeream pentru acest scop, iar prietenii mei se rugau si ei. Totodata, ma rugam mult pentru intentiile Sfintei Fecioare si, profitand de boala,  imi ofeream slabiciunea. Simteam ca era ca o "munca" pe care o puteam face pentru Biserica si eram multumita de aceasta. Insa nu puteam ignora faptul ca avansarea handicapului meu incepea sa-mi distruga familia. Sotul meu era impovarat. Pe langa serviciul sau, trebuia sa se ocupe de casa si de fiica noastra.  Suportam tot mai greu sa stau inchisa in  casa, izolata si inactiva.
   In acelasi timp, simteam in inima mea o delicata invitatie a Sfintei Fecioare de a ma intoarce la Medjugorje si de a ma ruga acolo pentru vindecarea mea. Dar cum sa fac? Vara caldura este nociva in cazul acestei boli, iar in timpul anului scolar sotul meu nu are concediu. Pana la urma, la inceputul lunii mai din 2005, ne-am putut elibera si am plecat cu masina, eu, sotul meu, fratele meu si fiica mea Agata - pentru care doream sa-i multumim Sfintei Fecioare. Pelerinajul nostru a inceput la Varsovia - ne-am dus sa ne spovedim, ca sa ne deschidem complet inimile. Preotul m-a pregatit in mod minunat pentru acest drum: Te duci la izvorul vietii, mi-a spus el.
   Am pornit cu o incredere totala! Urma sa mi se intample ceva bun!
   Locuiam nu departe de biserica, la Sora Emmanuel. In prima zi, ca sa pot urca pe Colina Aparitiilor, sotul meu m-a purtat in spate. Acolo, sus, am ramas multa vreme in liniste, asezati in fata statuii Sfintei Fecioare. Ne simteam bine. Seara, am mers la biserica in scaunul cu rotile, pentru programul de seara. Ce fericire! Aveam impresia ca m-am intors acasa, ca ma cufund in rugaciunea de la Medjugorje, mai intensa decat oriunde in lume. Pacea...

   A doua zi, Sora Emmanuel ne-a insotit la casa vizionarei Vicka. Ne promisese ca vorbeste cu ea sa coboare de pe terasa (de unde vorbea si transmitea mesajele, pelerinilor) si sa vina sa se roage pentru mine. (Fiecare vizionar de la Medjugorje a primit de la Sfanta Fecioara o tema specifica de rugaciune. Vicka a primit-o pe aceea de a se ruga pentru bolnavi.) Dar cum sa ajungem pana la celebra terasa, cu un scaun cu rotile? In fata noastra era un zid de pelerini, de nepatruns! Cate picioare am lovit trecand prin mijlocul acelei multimi!? Inaintam centimetru cu centimetru. Era aproape ca si o tragicomedie! Imi veneau in minte anumite scene din Evanghelie in care oamenii se impingeau, se imbulzeau ca sa-L vada pe Isus. Imi doream cu orice pret ca Vicka sa ma atinga, macar. Nu-mi era rusine. Ca un copil imi doream ca ea sa se apropie de mine. In cele din urma, Vicka s-a rugat mult timp asupra mea, cu mainile pe capul meu... Nu voi uita niciodata zambetul minunat al Vickai! Totusi, cand ea a plecat, am fost putin descurajata deoarece, dupa tensiunea asteptarii si speranta ca se va intampla ceva, nu s-a intamplat nimic.
   A doua zi, la Siroki Brijeg, Parintele Jozo ma vede sosind in scaunul cu rotile impreuna cu fetita mea si vine sa se roage un timp foarte indelungat  asupra mea. Cand pleaca,  ma cuprinde o PACE de nedescris,  nelinistea si tensiunea dispar!

Medjugorje - traseul "Calea Crucii"
Vineri, ultima zi la Medjugorje. Mergem cu masina la poalele muntelui Krizevac, fara un plan stabilit de dinainte. Ce vom face dupa ce vom ajunge acolo? Sotul meu nu ma va putea duce in varf, muntele Krizevac este mult mai inalt decat colina Podbrdo! Poate as putea fi dusa pana la poalele muntelui si sa raman asezata in acel loc binecuvantat? Dupa ce am parcat masina, merg putin si, atunci, incepe sa se intample ceva. Continui, inaintez in continuare, mai departe si inca mai departe..., merg...  Merg? Da, merg! Sotul si fiica mea se apropie de mine, stupefiati,  nu inteleg ce se intampla; iar eu rad si merg caci o forta ma impinge inainte! O forta fizica si in acelasi timp spirituala ma impinge din interior. Apoi, ma gandesc din nou la vizionarii care, in primele zile ale aparitiilor, au fost ca si "purtati" sus pe munte. Se deplasau cu o viteza incredibila pe panta colinei plina de tufisuri spinoase.

   Primele patru statiuni ale Caii Crucii ma catar in acest fel, dar apoi imi simt picioarele foarte obosite si ma asez. Sotul si fiica mea sunt putin  speriati fiindca daca se intampla sa merg mai mult intr-o zi, dupa aceea trebuia sa sufar consecintele si sa stau intinsa mai multe zile.
   Incerc sa ma reculeg, sa ma rog - oare incep sa ma vindec? In inima mea  raspunsul este "da", chiar daca picioarele imi sunt obosite. Sotul meu ma poarta din nou in spate si ne oprim la fiecare statiune a Caii Crucii. Cat va mai rezista Marek? Stiu ca nu va renunta usor, dar coloana sa vertebrala risca sa cedeze... Ajungem in cel mai abrupt loc. Marek imi spune: "Asteapta-ma aici, merg sa vad daca mai avem mult!" Ma asez pe o piatra si astept. La un moment dat imi simt picioarele odihnite si incep din nou sa urc. Aceeasi forta inexplicabila ma impinge iarasi. Ma catar repede si fara greutate pe cararea pietroasa. Imi ridic privirea, varful este aproape si, de acolo, fratele meu ma cheama: "Dorota, daca te opresti esti de-a dreptul ridicola!" Continui sa urc. 
   
"Calea Crucii" se incheie in apropierea Crucii
din varful muntelui Krizevac

La picioarele crucii, sotul meu se apropie de mine, ma imbratiseaza si izbugnerste in plans. Ramanem acolo, asezati, mult timp, intr-o liniste totala. 

   In timp ce coboram, pe la jumatatea drumului, Marek ma ia de mana si ma sprijin putin de el. Ma rog fara intrerupere la Dumnezeu si-L ador, dar lupt si impotriva fricii mele. Mi-e teama sa nu ma trezesc paralizata a doua zi, sa nu mi se intample o nenorocire... Din fericire, in fata  ochilor imi apar imagini de vindecari din Evanghelie, Petru care merge pe apa. Daca incep sa ma indoiesc, voi face ca si el, ma voi scufunda. Inlauntrul meu duc o lupta ca sa cred, ma agat de credinta cu toate puterile.
   Astazi, un an si jumatate mai tarziu, pot sa spun ca am primit o vindecare partiala - o ameliorare semnificativa a sanatatii. Este inexplicabil deoarece in ziua de azi medicina nu poate decat sa intarzie evolutia bolii, sa opreasca degradarea, dar asta este tot. Omeneste vorbind, nu se poate face nimic. Acum pot sa merg cel putin treisute de metri pe zi, in loc de treizeci, urc si cobor scarile, sunt mult mai puternica. Scaunul cu rotile a ajuns in beci. Viata fiecaruia dintre noi trei este complet schimbata, familia si-a regasit echilibrul. Imi asum mai multe responsabilitati, mai ales ma ocup mai mult de fiica mea, o insotesc la scoala sau la prietene. Primul rod al acestei vindecari este ca pot merge la Liturghie in fiecare zi.  In Euharistie regasesc aceeasi forta care m-a impins pe muntele Krizevac - in urmatoarea saptamana dupa reintoarcerea mea,  o sinteam fizic in timpul Euharistiei. Acum o simt intr-un mod mai ascuns, dar este in stare sa ma ridice de la pamant, e ca o particica de glorie.
   Cel putin o jumatate din persoanele afectate de aceasta boala, sufera de depresie. Ceea ce m-a ajutat sa nu cad in depresie, pot sa dezvalui secretul, este rugaciunea: "Doamne, faca-se voia Ta, sa se implineasca ceea ce Tu doresti." O astfel de rugaciune, plina de incredere, are o putere enorma.
   Dupa vindecarea mea, primele zile petrecute acasa vor ramane de neuitat: telefonul suna tot timpul; unele persoane plangeau in receptor. Povesteam fara oprire cele patru zile de vis petrecute la Medjugorje. O prietena de-a mea a strigat: " Dar este imposibil, asa ceva nu se intampla niciodata! Trebuie sa te vad, cand ne putem intalni?" I-am raspuns: "Sa mergem sa ne plimbam in parcul din fata casei!"  Parcul in care, timp de cinci ani, n-am putut merge pe picioarele mele... Cele mai simple sarcini de zi cu zi au luat amploarea unor evenimente mari: primele cumparaturi pe care le-am facut la cel mai apropiat supermarket, unde am mers de atatea ori in scaunul cu rotile.  Cat despre Agata, nu prea vorbareata de felul ei, este plina de bucurie si povesteste toate aceste intamplari prietenelor de la scoala. Este atat de fericita ca episodul cu scaunul cu rotile s-a incheiat!
   Merg si respir! Inainte ma simteam sufocata, din cauza lipsei de miscare imi lipsea oxigenul. Desigur, sunt tot handicapata, dar stiu ca Dumnezeu m-a atins, si-L ador! Daca am avut un scurt sentiment de deceptie, Il las pe Dumnezeu sa dispuna in mod liber de mine - stiu ca El imi rezerva inca multe surprize si eu insami as dori sa am timpul de a mai lucra inca putin pentru El!"

   Dorota are un secret, cum as putea sa nu-l spun?
   "Sa-ti oferi viata Lui Dumnezeu", mi-a scris ea recent, "iti da o mare libertate si un sentiment de siguranta. Acest fapt schimba si scara noastra de valori. De ce sa ne agatam cu orice pret de sanatate si de viata pamanteasca? Toate acestea isi pierd importanta atunci cand il punem pe Dumnezeu pe primul loc. Dumnezeu nu vrea suferinta noastra, ci increderea noastra. Momentele sau chiar anii de incercari ne permit sa-i dovedim increderea noastra, sa ne abandonam cu adevarat in mainile Sale, tot mai mult, in fiecare zi... Doar in acest fel putem gasi bucuria in suferinta. Avem intotdeauna ceva sa-i oferim Lui Dumnezeu si, MAI MARE FERICIRE ESTE SA DARUIESTI DECAT SA PRIMESTI"

                                         Sora Emmanuel  - "Copilul ascuns din Medjugorje"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.